Maşina timpului
12 Flares 12 Flares ×

Copilăria glorioasă post comunism mi-am petrecut-o la bunici, într-un sat nordic, cu dealuri şi foarte mult verde. De cum se făcea frumos pe afară şi bineînţeles cât era vara de lungă activitatea mea preferată era să mă contopesc cu natura, să explorez toate cotloanele ei, toate tufele şi pomii. Câteodată cu avizul bunicilor, de cele mai multe ori fără. Părinţii mă vizitau cu rândul în timpul săptămânii şi mă luau în oraş duminica, să nu mă sălbăticesc complet. Oricum urbea îmi displăcea la nivel celular şi (foarte ironic acum) aşteptam nerăbdătoare venirea dimineţii de luni şi implicit a întoarcerii la câmpurile mele.

Într-una din zilele însorite de vară, întorcându-mă din expediţia vastelor teritorii adiacente gospodăriei mi-a fost adusă la cunoştinţă o veste dramatică: tatăl meu venise într-o scurtă vizită pe care eu reuşisem să o ratez. Ce-i drept, ceva agitaţie mi se păruse să fi auzit, dar mult prea cufundată fiind prin analiza vreunui fir de iarbă proaspăt răsărit , am ignorat orice deranj exterior. Totuşi, CEVA pierdusem. Ceva la care eu aş fi vrut să fiu prezentă se întâmplase.

Neliniştea care începuse să mă cuprindă era motivată mai puţin de dorul părintesc şi mai ales de certitudinea că, în foarte apropiata mea vecinătate ceva se petrecuse şi eu nu luasem parte. Cu o disperare pe care aproape că o pot retrăi, mi-am dorit cel mai simplu lucru: să dau timpul înapoi. Nu neapărat eu personal, dar cineva, undeva, să aibă această putere. Mintea mea de copil nu concepea imposibilitatea ideii. Cu ochii în lacrimi, ţipând isteric şi certându-mă cu toate legile fizicii, nu voiam decât să mă duc în trecut. Orice explicaţie nu avea nicio şansă în faţa disperării mele sincere şi extrem de intense. La vârsta la care limitele nu există realitatea mă lovise, scuturându-mi inocenţa şi lăsându-mă puţin rătăcită în propria existenţă.

Revenind din rătăciri am învăţat una dintre cele mai bune lecţii: dacă aleg să nu fac ceva acum, regretul nu schimbă nimic, cu ceva inspiraţie aş putea scrie o mică dramă sau măcar o poezie tristă şi cam atât. Maşina timpului nu există. Dacă uit asta pot să mă aleg cu un abonament la psiholog şi o viaţă nu tocmai liniştită. Nehotărârea sau lipsa de acţiune aş face bine să mi le asum, să încerc să le diminuez. Nu să mi le fac colier şi să mă laud cu ele, nici să nu fac eforturi să le ascund, cel puţin nu faţă de mine. Lucrez în fiecare zi, câteodată mai puţin, câteodată mai mult, la devenirea mea şi uneori îmi şi iese. În mintea mea un copil ştie că totul e posibil, mai puţin întoarcerea clepsidrei.

foto via stockvault

12 Flares Twitter 0 Facebook 12 12 Flares ×

Written by Anamaria

Crescută pe dealuri și prin copaci, am trecut prin liceu teatral, am studiat științe politice, am job într-o corporație și VISEZ. Ziua, noaptea, la prânz, dimineața. Nu sunt o persoană matinală. Mai multe informații găsești aici

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *