La prima întâlnire mi-ai dat o palmă
36 Flares 36 Flares ×

Primul contact cu Bucureştiul a fost într-o îndepărtată primăvară. Venisem cu mama să depun dosarul de concurs pentru facultate. Dosar la care muncisem ceva luni şi pe care îl ţineam strâns la piept, cu gândul la viitor şi încrederea că până la stele s-a construit pentru fiecare câte o scară rulantă.

În inima oraşului am ajuns dimineaţa, cam la ora la care se pleca spre birouri. În staţia de autobuz de la Cişmigiu, o doamnă foarte dedicată profesiei ei muta praful din stradă pe oricine fusese atât de lipsit de inspiraţie încât trecuse şi prin duş înainte. Totuşi nimeni nu reacţiona, privirile pierdute rămâneau amorţite şi impasibile. Deja aşteptările mele de la metropolă începuseră să pălească: până şi oraşul meu desconsiderat de provincie avea mai mult respect faţă de igiena locuitorilor săi.

Facultatea de ştiinţe politice nu îşi avea sediul în niciuna din foarte cunoscutele clădiri ale învăţământului superior, deci aproape orice băştinaş la care am apelat pentru indicaţii avea propria lui interpretare a complicatei infrastructuri. Ce bună ar fi fost o Google Maps, confortabil instalată pe un smartphone! Cum însă tehnologia nu era chiar aşa evoluată la vremea aceea, m-am plimbat ceva pe străzi până să nimeresc ruta corectă. Măcar plimbarea în sine să fi fost boemă, poetică şi calmă! În loc de asta, am avut ocazia să simt pe propria piele transpunerea în realitate a ideii de secol al vitezei. La propriu. În Piaţa Rosetti, capăt de linie, şoferul troleului, dintr-un mare exces de zel, a hotărât să economisească nişte preţioase secunde la plecare închizând uşile pe glezna mea stângă. Rezultatul, uşor de ghicit, a constat în dezechilibrarea mea şi aterizarea deloc graţioasă în genunchi şi coate pe asfaltul la care devotata doamnă cu mătura nu ajunsese încă.

După doar câteva ore în peisajul capitalei căpătasem deja un aspect demn de milă: prăfuită, ciufulită, cu vânătăi şi julituri. Profil de candidat perfect. Mi-am stăpânit impulsul de a arunca în primul coş dosarul ăla nenorocit, am aşteptat cu un zâmbet aproape diplomat să îl depun şi am plecat spre gară. Nimic din ceea ce auzisem atât de frumos despre marele oraş nu părea să fie adevărat, ci doar o iluzie menită să-i atragă în capcană pe credulii provinciali. Mai aveam doar câteva luni în care să mă antrenez pentru ce urma să fie, să îmi ascut instinctele de supravieţuire pentru jungla care mă aştepta cuminte la 500 de kilometri de acasă.

Acum Bucureştiul a devenit acasă. I-am văzut părţile cuceritoare, dar şi pe cele despre care poate nu aş povesti unui potenţial turist. Şi încă îl descopăr. Da, Bucureşti, dacă mă luam doar după ziua aceea de primăvară nu aveai mari şanse cu mine. La prima întâlnire mi-ai dat o palmă, dar a fost aşa în joacă, iar eu te-am iertat.

36 Flares Twitter 0 Facebook 36 36 Flares ×

Written by Anamaria

Crescută pe dealuri și prin copaci, am trecut prin liceu teatral, am studiat științe politice, am job într-o corporație și VISEZ. Ziua, noaptea, la prânz, dimineața. Nu sunt o persoană matinală. Mai multe informații găsești aici

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *