Gone with the wind
23 Flares 23 Flares ×

În weekendul care a trecut am păşit, fără să plănuiesc deloc asta, pe un velier. Povestea mea începe vineri când am ajuns la Limanu cu nişte prieteni care se pregăteau de practica cursurilor de sailing. Cum unul dintre participanţi lipsea, instructorul Sorin Iorga (un om absolut fascinant) mi-a lansat invitaţia, tentantă, de a-l înlocui pe absent. Am şovăit o secundă, doar o secundă, apoi am zis un foarte hotărât DA. Ceea ce mai trebuie să menţionez este faptul că experienţele mele pe bărci au fost în general destul de neplăcute, cu rău de mare şi dorinţe sincere de a sta cât mai departe de orice înseamnă transport naval. Cu traumele trecutului şi zero cunoştinţe am păşit ca o floricică la bordul ambarcaţiunii, speriată puţin de hotărârea mea.

limanu_1

Vineri după-amiază am stat aproape de port, într-un mic golf, făcând exerciţii de acostare/oprire a bărcii, ţinere în vânt, orientare. Cam când ne dezmorţiserăm noi mai bine şi lucrurile începuseră să se lege, au apărut norii. Gri deschis la început, apoi în nuanţe din ce în ce mai închise. Atât de aproape de mal fiind, eram toţi relaxaţi, ne doream chiar puţină aventură. Ştiţi aia cu ‘ai grijă ce îşi doreşti, că s-ar putea să se întâmple‘? A început ploaia şi în doar două minute nu mai vedeam decât vânt, valuri, iar vânt, alte valuri, apă, dealurile apărând şi dispărând, ploaie cu gheaţă, şi mai multă gheaţă, şi mai multă ploaie, şi mai mult vânt. Priveam din cabină toată dezlanţuirea asta de forţe încă încercând să procesez când s-a transformat totul. Ţinând ferm cârma, Sorin era cu alţi trei temerari pe punte, loviţi din toate părţile de forţele înnebunite ale furtunii. Pentru câteva scurte secunde adrenalina mi-a şoptit că vreau şi eu acolo, cu ei, în mijlocul haosului, câţiva stropi îngheţaţi care se strecuraseră în cabină m-au convins de nebunia ideii. Răvăşitorul spectacol a durat cam 15 minute, intensitatea l-a făcut etern. Când doar câţiva stropi mai cădeau plictisiţi, ne-am îndreptat spre port. Acolo, vântul rupsese un catarg, luase o barcă mai mică şi o pusese peste alta, în apropiere răsturnase o macara, dezordonase puţin peisajul. Pentru pasionaţii de cifre, tocmai trecuserăm de botezul unui vânt de 80 de noduri (cam 150km/h) şi al unei furtuni de grad 11 (din 12). Şi zâmbeam. Marea ne cucerise. Nu ne fusese frică, nu am vrut să fugim spre casă, dezechilibrul acela echilibrase ceva în noi, mişcase nişte simţuri adormite. Şi aveam şi o poveste bună pentru nepoţi.

limanu_4

Aşa că a doua zi, abia aşteptam să luăm din nou cârma. Imediat ce am ajuns în larg am ridicat şi velele. Motorul a fost oprit şi exact din momentul acela am început să experimentez ce înseamnă călătoria pe un velier. Să înţelegi vântul, să îl respecţi, să vă împrieteniţi. Cu suflul din provă şi velele torcând am luat timona în mâini şi am trecut într-o altă lume. Eram concentrată să urmăresc cursul şi cu toate astea nu simţeam decât o incredibilă libertate, încordarea se transformase în relaxare şi ştiam că mintea îmi e mult mai limpede. Vedeam imensitatea mării în depărtare şi barca alunecând uşor printre micile valuri şi îmi doream doar să prelungesc momentele acelea cât mai mult, să mă îndepărtez de un ţărm şi să ajung pe un altul. Instrumentele înregistrau o viteză de vreo 6-7 noduri (cam 12km/h), care pe uscat nu ar spune nimic, dar pe mare dă aripi.

Şi cum rareori vântul bate de unde ţi-ai dori şi pentru a ajunge undeva trebuie să te joci cu el, am gustat puţin şi navigare cu vânt din laterale şi din pupă. Cu simţurile foarte treze am încercat să trăiesc împreună cu barca, să nu o supăr, să îi descopăr secretele. Nu singură. Pentru că navigatul pe velier presupune muncă de echipă, coordonare, într-un mod cât mai relaxat posibil. De multe ori l-am auzit pe Sorin amintindu-ne că nu se poate întâmpla nimic, chiar dacă velele ating apa, vasul nu se va scufunda, e construit să reziste şi să plutească, catarg rupt e oarecum grav, dar nu tragic, vele distruse, la fel. Nici experienţa nu e totul, pentru că pe mare lucrurile nu se întâmplă după un plan, improvizaţia e obicei. Şi nici noaptea nu e înspăimântătoare, e chiar mai multă linişte. Am urmărit şi luna, plină şi neaşteptat de luminoasă, am testat şi intrarea în port ghidaţi doar de luminile de navigaţie. Cu braţele pe cârmă şi privirea înainte am alunecat uşor printre roşu şi verde (luminile de ghidaj) spre un port care părea nou şi aproape necunoscut, deşi îl părăsisem cu doar câteva ore în urmă.

limanu_3

limanu_2

Şi mi-a plăcut. Mi-a foarte plăcut. Călătoria cu un velier e o provocare, te testează, fizic şi psihic, îţi arată lucruri pe care nu le bănuiai despre tine. Înseamnă să nu renunţi, oricare ar fi situaţia; să cobori la prima nu e o opţiune. E pasiune şi dependenţă. Alex şi Cosmin par a fi de acord cu mine. Şi cum s-a cam prins de mine virusul ăsta, mă gândesc să mă întorc puţin la şcoală, la Romanian Yachting School. E evident că practica nu m-a omorât, teoria e doar un detaliu. Poate ne vedem acolo. :)

23 Flares Twitter 0 Facebook 23 23 Flares ×

Written by Anamaria

Crescută pe dealuri și prin copaci, am trecut prin liceu teatral, am studiat științe politice, am job într-o corporație și VISEZ. Ziua, noaptea, la prânz, dimineața. Nu sunt o persoană matinală. Mai multe informații găsești aici

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *