Fly baby, fly
55 Flares 55 Flares ×

Eram mică şi în faţa casei bunicilor era un păr bătrân care părea că îşi odihneşte o parte din ramuri pe acoperiş. Mă agăţam de scoarţa lui, peste care trecuseră vizibil ploi şi ierni nordice şi ajungeam acolo de unde puteam vedea departe, peste alte acoperişuri, dealuri şi copaci. Să stau acolo sus era una dintre activităţile mele preferate (mama şi bunicii erau foarte rar de acord cu asta). Şi să încerc să zbor. Îmi imaginam de nenumărate ori cum mi-aş desface braţele şi aş plana uşor deasupra curţii şi apoi tot mai departe, m-aş cufunda în verde şi apoi m-aş întoarce. De multe ori noaptea în vise reuşeam să mă desprind de pământ şi să plutesc în cel mai natural dintre moduri. Şi de fiecare dată mă trezeam cu senzaţia că dacă aş încerca vreodată asta totul ar fi la fel.

Nu am devenit nici pilot, nici nu scriu acest post din vârful unui munte stâncos, îmbrăcată într-un wingsuit şi pregătită să mă înhaţe abisul. Nu încă :). Am făcut ceva mai simplu: am sărit cu paraşuta, într-una dintre cele mai frumoase experienţe de până acum.

Într-o foarte însorită dimineaţă de septembrie, de cel puţin 100 de ori mai zâmbitoare decât de obicei, m-am îndreptat aproape ţopâind către ‘locul faptei’. Aflasem de surpiză cu foarte puţin timp înainte şi nu eram chiar convinsă că e reală. Eram în maşina foarte simpaticei fete care ne-a luat de la metrou, priveam pe fereastră bucurându-mă de soare şi în acelaşi timp încercam să nu mă aştept la nimic. Nu voiam nici să îmi fie frică, nici să fiu prea entuziasmată, nici să fiu prea sigură pe mine. De fapt, aveam mult prea multe emoţii şi nu prea reuşeam să scot niciuna la iveală, pentru că se tot amestecau între ele.

Am completat formularul standard şi apoi instructorul cu care urma să sar a început să îmi explice cum se va desfăşura totul şi cam ce ar trebui să fac eu în diferite etape ale săriturii. M-au impresionat calmul şi siguranţa lui, deşi starea sa contrasta puternic cu zâmbetul ăla uriaş şi uşor tâmp care părea că înţepenise pe buzele mele fără vreo intenţie să se dea jos. Mi-a fost teamă că nu voi reţine nimic din sfaturile lui, pentru că evident mintea mea alerga aiurea şi după ce am constat împreună că pe undeva informaţia fusese înregistrată, am plecat spre avion. Eram tare mândră de noua mea ţinută, care în mintea mea mă punea exact într-o scenă de prin cel puţin Star Trek. Cred că a fost singurul zbor la care nu am analizat modelul avionului, modul de decolare, viteza sau orice alt detaliu care mă fascinează în mod normal.

IMG_5625 IMG_5671
Agăţată de instructor, priveam cu o oarecare satisfaţie expresia vizibil speriată a celuilalt novice într-ale săriturii, în timp ce glumeam cu băieţii care urmau să filmeze experienţa. Cred că există undeva în psihicul nostru un buton care opreşte emoţiile când acestea riscă să ajungă la un nivel periculos de înalt, pentru că ştiu sigur că eram mult mai relaxată decât dacă aş fi fost acasă în sufragerie. Iar starea aceasta de templu buddhist a durat fix până în momentul în care, la altitudinea stabilită, s-a deschis uşa avionului. Încă nu ştiam ce să cred, dar ideile mele au prins contur foarte rapid imediat ce am ajuns cu picioarele în afara avionului şi am privit în hăul imens care îmi despărţea tălpile de cea mai apropiată suprafaţă pe care le puteam aşeza. Iar camera a surprins perfect acest moment care foarte simplu e denumit: FRICA. Şi apoi ne-am desprins de avion şi am început să cădem cu o considerabilă viteză către pământ. Nu ştiu de prin ce filme romantice am rămas eu cu ideea că ar trebui să plutim, când şi cele mai simple legi ale fizicii îmi spuneau clar că urma să cad ca un bolovan, atrasă fiind de forţa de gravitaţie.

Când s-a deschis paraşuta am simţit cea mai adâncă linişte intrând prin toţi porii, aproape ca aceea din vise. Am încercat să manevrez pentru câteva momente paraşuta cu puţina forţă care îmi mai rămăsese în braţe şi apoi nu mi-am dorit decât să mai răman acolo în aer, alunecând peste câmpurile verzi. Cu o uriaţă părere de rău am văzut că ne apropiam tot mai mult de pământ şi am abordat cuminte poziţia de aterizare. Emoţiile îmi consumaseră aproape toată energia, îmi era imposibil de cald, am oferit o impresie ‘politically correct’ camerei şi apoi nu îmi doream decât să am un moment cu mine, să mă întind pe iarbă şi să privesc cerul. Eram ameţită , la propriu şi la figurat. Cumva nu îmi venea să cred tot ce trăisem în cele căteva minute care tocmai trecuseră. Emoţiile mi se blocaseră iar pe undeva, până a răsărit acelaşi uriaş zâmbet, de data asta de foarte multă bucurie.

Aş mai face asta? DA, de foarte multe ori da. Până îmi cresc aripi e cea mai la îndemână soluţie să zbor.

IMG_5721

Mai jos, la minutul 03:02 e FRICA. Enjoy!

Cu sincere mulţumiri TNT Brothers şi cui a ştiut să mă surprindă atât de frumos.

55 Flares Twitter 0 Facebook 55 55 Flares ×

Written by Anamaria

Crescută pe dealuri și prin copaci, am trecut prin liceu teatral, am studiat științe politice, am job într-o corporație și VISEZ. Ziua, noaptea, la prânz, dimineața. Nu sunt o persoană matinală. Mai multe informații găsești aici

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *