Fiţe, tocuri şi borduri
66 Flares 66 Flares ×

Citisem nu demult un articol despre isprăvile casnice mai puţin fericite ale acestor fiinţe pline de potenţial care suntem, femeile. Deşi aş avea şi eu o listă mai lungă decât aia de cumpărături pentru crăciun, m-am gândit să vă împărtăşesc o întâmplare la fel de relevantă, petrecută outdoor. Şi care probabil ar da puţin de gândit vreunei companii de asigurări în caz că aş dori să îmi protejeze viaţa.

Eram prin anul doi de facultate şi ca orice student implicat m-am oferit voluntară pentru o conferinţă de specialitate. Aşa că, în haine de duminică, m-am dus cu grupul de colegi entuziaşti către această Mecca a studioşilor de ştiinţe politice, Palatul Parlamentului. Conferinţa în sine putea să fi fost şi despre perspectivele cultivării de cocotieri în parcul Izvor, ce îmi amintesc eu e că trebuia să ma sustrag elegant puţin înainte de final. Asta pentru că tot în perioada aceea era în desfăşurare şi uniFEST-ul, evenimentul care te trimitea gratis la teatru, operă şi alte amuzamente de gen despre care în restul anului nu prea îţi aminteai că există. Eu avem bilete la Operă, la un spectacol de balet şi stiam din cărţile alea de bune purtări că nu ar fi indicat să ajung după ce artiştii urcă pe scenă.

Aşa că, afişând cea mai serioasă şi preocupată atitudine, am ieşit ca un fulger din grandiosul edificiu, direct în parcare, cu ţintă precisă către parc şi apoi obiectivul cultural menţionat. Atât de precisă era ţinta şi eu având chiar şi de departe ochi doar pentru ea, încât numai o bordură zdravănă a avut efectul de a mă aduce mai aproape de realitate. Peste care bordură m-am împrăştiat în toată spledoarea ţinutei mele de sărbătoare şi în care bordură mi-am înfipt cu sete genunchii. Ca orice femeie independentă şi puternică, m-am recompus şi rearanjat în poziţie bipedă în fix cinci secunde şi în continuare la fel de grăbită am făcut în gând o constatare a daunelor: dresuri sfâşiate, genunchi însângeraţi, durere. Frig, ploaie, lipsă umbrelă, mai multă durere.

Dar cum nici măcar o invazie de omuleţi verzi ameninţători nu poate opri un suflet avid de artă, m-am pronunţat că abaterea de la traseu nu poate fi acceptată. Mi-am permis o mică escală, la farmacia de la Kogălniceanu, care mi-a recompensat efortul prin doi plasturi mari şi foarte imaculaţi. După care, cu graţia unei gazele alcoolizate, am traversat bulevardul către cofetăria în care altfel aş mai fi intrat doar dacă pe urmele mele era vreun furios Tyrannosaurus rex. În baia cofetăriei mi-am luat un emoţionat adio de la dresuri, mi-am aplicat inocenţii plasturi şi am ieşit pe trotuar ca o pasăre Phoenix, gata să cuceresc lumea. Bineînţeles că ceasul rău şi pisica neagră au făcut ca autobuzul pe care decisesem să îl aştept să găsească alte drumuri, mai puţin pe al meu. În consecinţă, păşind timid prin ploaia plictisită de octombrie, m-am îndreptat spre luminişul culturalizării.

Cu cosiţele ude, genunchii îndureraţi şi privire demnă de personaj principal în film cu psihopaţi, mi-am ocupat locul pe probabil cel mai îngust dintre rândurile de scaune ale Operei Naţionale Bucureşti. Valuri de milă se îndreptau spre mine dinspre ceilalţi spectatori, imediat după ce observau accesoriile de genunchi, care deja începuseră să prindă o nuanţă stacojie. Atfel, spectacolul a fost unul reuşit.

Dacă mă uit cu atenţie sigur mai zăresc ceva urme din modelul bordurii întipărit pe piele. Vorba aia: plasturii şi crema au costat ceva, dar amintirea e de nepreţuit. 😛

66 Flares Twitter 0 Facebook 66 66 Flares ×

Written by Anamaria

Crescută pe dealuri și prin copaci, am trecut prin liceu teatral, am studiat științe politice, am job într-o corporație și VISEZ. Ziua, noaptea, la prânz, dimineața. Nu sunt o persoană matinală. Mai multe informații găsești aici

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *