La prima întâlnire mi-ai dat o palmă

La prima întâlnire mi-ai dat o palmă

Primul contact cu Bucureştiul a fost într-o îndepărtată primăvară. Venisem cu mama să depun dosarul de concurs pentru facultate. Dosar la care muncisem ceva luni şi pe care îl ţineam strâns la piept, cu gândul la viitor şi încrederea că până la stele s-a construit pentru fiecare câte o scară rulantă. În inima oraşului am ajuns dimineaţa, cam la ora la care se pleca spre birouri. În staţia de autobuz de la Cişmigiu, o doamnă foarte dedicată profesiei ei muta praful din stradă pe oricine fusese atât de lipsit de inspiraţie încât trecuse…Read more …
Maşina timpului

Maşina timpului

Copilăria glorioasă post comunism mi-am petrecut-o la bunici, într-un sat nordic, cu dealuri şi foarte mult verde. De cum se făcea frumos pe afară şi bineînţeles cât era vara de lungă activitatea mea preferată era să mă contopesc cu natura, să explorez toate cotloanele ei, toate tufele şi pomii. Câteodată cu avizul bunicilor, de cele mai multe ori fără. Părinţii mă vizitau cu rândul în timpul săptămânii şi mă luau în oraş duminica, să nu mă sălbăticesc complet. Oricum urbea îmi displăcea la nivel celular şi (foarte ironic acum) aşteptam nerăbdătoare venirea dimineţii…Read more …
Eu şi drumul meu

Eu şi drumul meu

Eram prin anul doi de facultate, nu chiar proaspăt adoptată de marele oraş, dar nici chiar atât de cunoscătoare a minunatei capitale. Prietena mea Andra se implica într-un proiect de teatru social şi tocmai avea o reprezentaţie la Romexpo. Cum la altele nu participasem şi curioasă să aflu despre ce anume e vorba, i-am dat cuvântul meu de cercetaş că ma voi număra şi eu printre spectatori. De Romexpo clar mai auzisesem, dar până acolo încă nu ajunsesem. Andra, săritoare şi grijulie aproape ca o mamă, mi-a explicat în detaliu cum să găsesc…Read more …
Fiţe, tocuri şi borduri

Fiţe, tocuri şi borduri

Citisem nu demult un articol despre isprăvile casnice mai puţin fericite ale acestor fiinţe pline de potenţial care suntem, femeile. Deşi aş avea şi eu o listă mai lungă decât aia de cumpărături pentru crăciun, m-am gândit să vă împărtăşesc o întâmplare la fel de relevantă, petrecută outdoor. Şi care probabil ar da puţin de gândit vreunei companii de asigurări în caz că aş dori să îmi protejeze viaţa. Eram prin anul doi de facultate şi ca orice student implicat m-am oferit voluntară pentru o conferinţă de specialitate. Aşa că, în haine de…Read more …

Aragaz cu patru ochi

Mică fiind, aveam o privire ageră de vultur care nu doar că zăreşte prada de la mare distanţă, dar poate să pună pe ea şi o etichetă cu coordonatele GPS exacte. Prin anii de şcoală nu puteam să mă fofilez când nu ştiam lecţia motivând că nu văd ce scrie pe tablă. Spre deosebire de colegii care purtau ochelari şi aveau un aer mai precaut, nimic nu mă împiedica să pun în aplicare toate tâmpeniile care îmi treceau prin cap. Dar nici pe colegi să mă ‘invite’ la tradiţionalele bulgăreli din pauze sau…Read more …
Lupta

Lupta

De prea multe ori şi în contexte variate am auzit întrebarea: „De ce să mai lupţi?”. Tradusă ea ar însemna: de ce să te stresezi pentru ceva ce pare că va avea rezultatul contrar dorinţelor tale? De ce să îţi risipeşti energia pe ceva ce pare pierdut sau, în cel mai bun caz, foarte dificil de atins? În mintea mea, răspunsul e foarte simplu: sunt situaţii în viaţă (majoritatea) în care vrei să lupţi, vrei să mergi mai departe. Nu pentru că eşti pinguinul ăla rătăcit care la un moment dat se rupe…Read more …
Mai multă culoare

Mai multă culoare

Cum RunKeeper-ul mă tot întreabă de ceva săptămâni dacă sunt bine şi dacă îl mai plac şi cum a fost prieten de nădejde, zic să nu îl dezamăgesc şi să îl scot iar prin oraş. De data asta însă, să mă revanşez, îl duc într-un loc mai special, la The Color Run. Ultimul de anul acesta, în 13 septembrie, pe Şoseaua Kiseleff. Da, ştiu, cei 5km de alergare nu par neapărat atrăgători, mai ales dacă, la fel ca mine, ai cam chiulit în ultima vreme de la ‘antrenamente’. Partea bună e că de…Read more …
Julituri

Julituri

Când eram mică se întâmpla des să cad. De cele mai multe ori în genunchi. Şi in cioburi sau colţuri de pietre. Picioarele mele erau o expoziţie de semne de bună purtare, adunate de-a lungul anilor. Chiar şi când mai crescusem şi credeam că am stăpânit arta mersului biped, o secundă de neatenţie visătoare mă arunca pe asfalt. Acelaşi efect l-au avut şi primele plimbări cu bicicleta (pentru care şi acum am un imens respect combinat cu o mare frică). Rezultatul a fost că mi-am urât genunchii o mare parte a existenţei. Când…Read more …
7 sfaturi de care ţin cont

7 sfaturi de care ţin cont

Pentru că am întâlnit şi întâlnesc oameni mai înţelepţi decât mine încerc să profit de experienţa lor. De prin anii adolescenţei am adoptat ideea listei cu sfaturi pentru mine pe care o reviuiesc periodic. Acum are forma asta şi e utilă mai ales în momentele în care mă mai rătăcesc prin propria existenţă. Că se mai întâmplă. :) Oamenii nu se schimbă. Se adaptează, sunt capabili de mici compromisuri, atât. Orice încercare de a modela pe cineva după gusturile proprii e risipă de energie. Bazează-te pe tine in ceea ce faci, nu depinde…Read more …
Asociaţia plâgăcioşilor recunoscuţi

Asociaţia plâgăcioşilor recunoscuţi

Recent spuneam cât de mult îmi plac oamenii frumoşi, pe care mi-i doresc aproape, care mă inspiră şi mă conving că există speranţă în lume. Cu un fel de contra-exemplu, ce prefer să nu am prin preajmă sunt plângăcioşii. Genul de oameni pentru care simplul fapt că săptămâna începe într-o zi de luni e absolut devastator. De fapt, ei sunt doar nişte egoişti a căror maximă plăcere este să epuizeze psihic orice persoană le iese în cale, prin poveştile presupuselor drame care par a-i pândi la toate colţurile. Că a întârziat metroul, că…Read more …